Acasă Editorial OPINII: Compasiune și lehamite

OPINII: Compasiune și lehamite

303
0

Câtă răbdare să-i ceri unei femei ce și-a pierdut copilul, ca să-i poți da măcar senzația c-ai întreprins cu-adevărat o cercetare pertinentă, în care să constați cine se face vinovat, dacă nu de deces, măcar de mușamalizarea datelor din documentele ce le-ai trimis familiei îndoliate? Câți ani ar trebui, uman vorbind, s-aștepte o mămică, după ce și-a îngropat micuțul nou-născut, ca să afle și ea cam ce-ar avea justiția de spus în cazul unei drame cu explicații vag-absurde, însăilate, an de an, cu ață albă.

O lună? Șapte? Nouă? Un an sau doi? Trei sau mai mult? O mamă din Pitești care a obosit visând dreptatea, ar fi gata să admită că este rezonabil chiar și mai mult, doar să se lămurescă asupra tragediei pe care încă o înfruntă curajos, ca să nu cadă dărâmată. Patru ani și două săptămâni e rezonabil? Atât ar fi-nplinit azi pruncul, dacă n-ar fi plecat,  într-un coșciug,  la groapa din cimitirul străbunicilor.

Despre drama Mădălinei Badea Ciupitu, s-au scris foiletoane. Nici empatia, nici presa, nici conștiința celor care ar avea o datorie legală și morală față de această mamă n-au reușit să miște un sistem în care a devenit firească tergiversarea la nesfârșit, cu ridicări din umeri, a cazurilor tulburător de dureroase ce-așteaptă rezolvare. Că – nu-i așa?! – ce înseamnă doi părinți de-a dreptul mutilați pe dinăuntru și-un frățior care-l așteaptă încă pe micuț acasă, în comparație cu un sistem obez și puturos care nu e în stare să vadă c-a trimis la groapă un copil în baza unor documente care se bat, vizibil, cap în cap. Sau poate c-a văzut, dar tace și așteaptă să se pună praful.

Chiar e nevoie ca o mamă să investigheze pe cont propriu ce-au simulat anchetele desfășurate până azi?

SĂPTĂMÂNA ACEASTA, în urmă cu fix două zile, a fost deschis un nou dosar în cazul amintit.

Iar azi, în anul Domnului 2021, la patru ani și două săptămâni de la nenorocire, vorbim, într-un final apoteotic, de un dosar deschis pentru FALS ÎN ÎNSCRISURI, într-un context în care cea care a găsit alte dovezi este tot Mădălina, aceeași mamă care de patru ani și două săptămâni a arătat pe unde a putut modificările din pix făcute pe fișele spitalizării de nici trei zile a copilului.

După ce patru ani a așteptat ca cineva să se îndure să-i dea toate actele medicale ale micuțului, de la fișe de tratament, până la rapoarte de necropsie, femeia asta chinuită s-a dus luni, 15 martie, să le arate oamenilor legii că certificatul de naștere al pruncului ei are numere diferite, pe documente diferite. 

După ce patru ani în care a fost lăsată să stea după niște hârtii nenorocite, când a putut să le adune și să le pună cap la cap, femeia asta încercată a văzut că, pe un act,  copilul are 3.400 de grame și 52 de centimetri, iar pe un altul, 3.140 de grame și doar 50 de centimetri.

Cum e posibil ca, în decurs de patru ani, cu, chipurile, anchete serioase (dar mai ales interne) în Spitalul Județean – fiindcă și-aici o mână ar putea spăla pe alta, fără remușcări sau jenă – n-a sesizat nici naiba că, dintr-un bebeluș mort în condiții cu multe semne de întrebare, au dispărut 2 centimetri. Cine i-a luat și cum s-au volatilizat?

Nu mai vorbim de celălalt dosar, deschis din 2017 pentru ucidere din culpă, ajuns la Parchet, despre care Mădălina încă mai așteaptă vești. Datele noului dosar, deschis pe 15 martie 2021, i-au luminat femeii așteptările cu o convingere pe care orice mamă și-ar forma-o în fața unor documente care te fac să te întrebi dacă e ignoranță crasă sau, mult mai mult, o mână criminală care a schimbat copiii.

Cert e că Mădălina nu mai e sigură că și-a-ngropat copilul, iar ipoteza că micuțul Denis ar putea fi totuși azi în viață îi dă speranțe. Și-a făcut calculele: dacă e așa, îl va găsi și îl va lua acasă, chiar dacă are patru ani, chiar dacă a crescut alături de părinți care habar nu au că le-a murit copilul, chiar dacă a fost dat, poate, unui cuplu care și-a permis să-și cumpere copil.

Mi-a spus-o azi, senin, firesc că-l va aduce lângă băiețelul ei mai mare, Dănuț, puștiul frumos care încă își așteaptă frățiorul, fiindcă, așa, ca un făcut, nimeni n-a îndrăznit să spună băiețelului mai mare că micul Denis a plecat în Ceruri, ci doar că a rămas acolo, în spital, pentru că doctorii mai au un pic de treabă, ca să-l vindece.

Pare o ipoteză de scenariu hollywoodian, dar îmi doresc din suflet, pentru Mădălina, ca filmul ei să aibă happy-end, că o dezamăgire,  după o iluzie așa de mare, nu știu câte mămici ar mai putea s-o ducă pe picioare.

Articolul a fost publicat, inițial, de Roxana Stancu, aici: OPINII. Roxana Stancu: Compasiune și lehamite – PressHub

Articolul precedentCe școli și licee din Argeș trec în scenariul II. Măsuri decise miercuri de Comitetul Județean pentru Situații de Urgență
Articolul următorUn alt început