Ori de câte ori petrec mai mult timp la Pitești, cum este și cazul în aceste zile, încerc să fiu cât mai atent la ceea ce se întâmplă aici, în dubla mea calitate de fost locuitor al orașului și de frecvent vizitator al său. Mă uit și mai ales ascult, ca să-mi fac o idee cât mai clară despre locul în care se află orașul care mi-a fost casă. Așa am ajuns să urmăresc, de vreo două săptămâni, sunetele Piteștiului, de dis de dimineață și până târziu în noapte.
Astfel am ajuns să descopăr, sau să redescopăr, multitudinea de surse animale de sunete, începând cu pescărușii care-i trezesc pe unii locuitori mult mai devreme decât și-ar dori și care par să fi ajuns în timp record una dintre problemele pe care administrația urbei le-a clasat, fără prea mare stres, la capitolul « nu se poate ».
Urmează zgomotul produs de câini, atât de familiar copilăriei și adolescenței, când patrupedele fără stăpân bântuiau orașul fără probeme. Acum maidanezii sunt foarta puțini, dar zgomotul canin persistă, mai ales într-o zonă foarte apropiată de centru, unde funcționează, fără îndoială legal, un hotel de câini.
Dar sunetul de origine animală cel mai plăcut rămâne cel al greierilor din mijlocul nopților de vară, neîntrerupt decât poate de turația motorului vreunui șmecher, specie în constantă creștere pe meleaguri piteștene. Și care poluează sonic în mod constant fiecare zi, cu zgomotele de la bolizi de zeci și chiar sute de mii de euro, care pornesc cu scârțâituri de frâne și cu putere maximă din intersecții.
Lista zgomotelor care au legătură cu zilele și mai ales cu nopțile noastre continuă cu cele din zona de divertisment, acolo unde găsești destule terase unde e greu să te înțelegi cu vecinul de masă din cauza volumului exagerat al muzicii, și ea de-o calitate de obicei proastă. Nu-i boală piteșteană, ci românească, care se manifestă plenar mai ales în sezonul cluburilor.
Și voi încheia cu ceea ce mi se pare cu adevărat reprezentativ pentru un oraș, și anume tipul de muzică pe care-l poți auzi pe străzi. E drept, mai asculți, pe strada mare, câte-un puști cântând la o chitară, sau vreun tătic dornic să-și etaleze, de pe telefon, la terasă, cele mai noi descoperiri manelistice, pe care, de altfel, ai mari șanse să le auzi și din tot felul de mașini, dar e limpede că orașul a rămas tributar muzicii populare.
În vremea în care localități argeșene mai mici și mai depărtate de Capitală vin cu festivaluri devenite deja tradiționale de muzică recentă, rock și blues, capitala județului se încăpățânează să trăiască în trecutul caracterizat, la vremea respectivă, de festivalul comunist Cântarea României.
Astfel, am avut ocazia, la doar câteva zile distanță, să prind recitaluri ale ansamblurilor folclorice ale județului și la Grădina de vară a teatrului, și în pădurea Trivale. În cea de-a doua situație efectul a fost, însă, mai puternic, pentru că, inițial, auzisem muzică pop actuală dată tare, ceea ce mi-a dat impresia unei discoteci de weekend în locul meu preferat din oraș.
Dar n-am apucat bine să mă bucur și, firește, să-mi exprim admirația față de autoritățile care făceau posibil un astfel de eveniment, că am observat o orchestră de muzică populară pregătindu-se, pe acorduri specifice anului 2021, în fața unui banner al unei instituții publice, pentru încă un recital folcloric. Pentru care erau deja zeci de spectatori, ca să nu-i mai punem la socoteală pe cei care veneau, în număr rezonabil de mare, dinspre oraș, semn că cererea pentru asemenea spectacol exista.
Am părăsit locul gândindu-mă că Piteștiul va rămâne și în viitorul apropiat tributar trecutului rural al unora dintre locuitori, care primesc, pentru voturile lor constant îndreptate într-o singură direcție, cea constant câștigătoare, plata inclusiv în muzică sponsorizată de stat. Iar paradoxul cluburilor de fițe, cu mașini scumpe parcate în față, la doar câteva sute de metri de locul unde latră câinii, completează imaginea auditivă a unui oraș care parcă se teme să trăiască total în secolul 21.
