În mod normal, o întoarcere la Pitești, fie și doar pentru câteva zile, este o bucurie pentru mine. Chiar și atunci când ne aflăm în plină pandemie, care-a determinat măsuri care mai de care mai ușor de luat și mai greu de explicat, aplicat și controlat. Și primul lucru pe care-l fac, odată ajuns în orașul pe care-l consider acasă, este să ies în centru, pe modelul caragialesc « am, n-am să întâlnesc pe cineva, la zece fix mă duc în târg », chiar dacă nu respect mereu ora.
De data asta am nimerit într-o după-amiază ploioasă, care a contribuit din plin la lipsa aproape totală a pietonilor de pe străzi, dublată de un trafic rutier redus față de ceea de știam eu din alte asemenea vizite. Iar pustietatea locului mi-a dat prilejul să admir, vorba vine, noua piață a primăriei, cea despre care am scris foarte mulți dintre noi, pe unde-am apucat, fără a avea alt ecou decât popularizarea zonei în rândul celor care nu au treabă cu Piteștiul.
Am descoperit că dalele acelea cu diverse nuanțe de maro nu sunt plate, pentru că într-unele se acumulase deja apa de ploaie. Și că aceleași dale contrastează cu restul centrului, ceea ce înseamnă că, probabil destul de curând, vor urma lucrări similare și pe-acolo, de dragul simetriei, firește.
Am regăsit aceeași coadă la singurul fast-food rămas în centru, care, pe tot parcursul pandemiei, pare că rămâne una din puținele constante ale vieții piteștene. La fel ca doamna din chioșcul de covrigi de vizavi, plictisită și de vreme, și de lipsa de clienți. După care-am nimerit printr-unul din cartierele un pic mai noi, acolo unde un fost primar avea o casă care contrasta destul de mult cu restul imobilelor din zonă. Și mi-a atras atenția faptul că pe trotuarul de altfel îngust, soluția administrației pentru locuri de parcare pentru mașinile din ce în ce mai multe ale piteștenilor, am găsit, în mai puțin de zece metri, două excremente de câine.
Nu-i mare lucru, veți zice voi, cei care stați pe-aici. Nu-i mare lucru, am fost și eu tentat să spun, pentru că și în capitala Europei, în care stau, pot găsi asemenea lucruri. Dar ce găsesc acolo și nu găsesc aici, la Pitești, sunt regulile pentru proprietarii de câini, și ei deveniți destul de mulți. Care, acolo, sunt pasibili de amendă dacă nu strâng după animalul lor de companie. Dar au și distribuitoare de pungi la dispoziție, în destule locuri. Aici nu scrie nicăieri că e interzis să lași excrementele câinelui pe stradă. Și n-am auzit să fi dat cineva cuiva vreo amendă pe tema asta. Firește, în majoritatea cazurilor, nici n-ar fi nevoie, pentru că cei mai mulți dintre proprietari își cunosc obligațiile. Dar, ca de obicei, pentru minoritatea care nu respectă regulile, trebuie aplicate niște măsuri.
Știu că, la vreme de pandemie, numai la asta nu-i stă mintea niciunuia dintre aleșii locali. Dar poate unii se vor gândi și la acest lucru, pentru un oraș un pic mai curat și mai civilizat. Și nu cu viteza unor vietăți pe care le-am văzut, pe același trotuar, ca după fiecare ploaie, de altfel, care ilustrează cum nu se poate mai bine reactivitatea administrației românești, indiferent că vorbim de cea locală sau de cea națională.
Ani de-a rândul a fost doar o promisiune mult prea des repetată și rămasă doar la acel stadiu. Anul trecut, promisiunea respectivă a început, timid, să se transforme în realitate, printr-un proces care amenință însă să dureze încă mulți ani de-acum încolo. Avem niște contracte semnate, avem și banii asigurați din fonduri europene, ba chiar au și început lucrările pe ici, pe colo. Dar senzația pe care-o am de o grămadă de ani, în special de când am făcut prima dată drumul lung și obositor din vestul Europei până spre orașul care mi-a fost multă vreme casă, tot se încăpățânează să rămână puternică. Iar articole precum cel apărut recent în Adevărul, care prezintă unul din motivele pentru care lucrările la autostrada cu pricina întârzie, pentru a nu știu câta oară, nu-mi stimulează optimismul. Mai ales că, și de data asta, este vorba despre eterna și fascinanta birocrație românească, care, de această dată, împiedică progresul la tronsonul Pitești-Curtea de Argeș pentru că trei primari din comunele de pe traseu nu au identificat persoanele care urmează să fie despăgubite.
Cu alte cuvinte, respectivii conducători de comune, unii în funcție din mileniul trecut, nu au avut timp, în toți anii ăștia de când se tot fac și desfac proiecte, studii de fezabilitate și prefezabilitate, să afle, instituțional vorbind, care sunt locuitorii care își vor pierde o parte din pământ pentru a face loc autostrăzii.
Firește, odată ce prefectul de Argeș a făcut un pic de scandal, primarii s-au angajat că-și vor face treaba. Mă rog, poate se vor și ține de cuvânt, chiar dacă eu, unul, să fiu în locul doamnei prefect, nu mi-aș face prea mari iluzii în ceea ce privește rapiditatea rezolvării situației. Pentru că, așa cum o demonstrează această întâmplare, cea mai recentă dintre cele care au întârziat și întârzie această autostradă, principalul motiv pentru care Autostrada Pitești-Sibiu poate fi considerată încă Autostrada Morgana este legat de interminabila birocrație românească, cea care pune în dificultate nu neapărat drumurile mele și-ale celor ca mine către inima țării noastre, ci supraviețuirea economică a unei întregi zone, în care activează cel mai important exportator al României, uzina de automobile de la Mioveni. De data asta, autostrada s-a împiedicat în trei primari de comună din Argeș. Dar cine poate spune cu certitudine care va fi obstacolul de mâine?
