O cunoscusem în urmă cu două săptămâni la restaurantul în care lucrează, obosită, funcționând din inerție și umblând ca un zombie printre mese, scrie Iulia Hau în PressHub. Erau doar doi pe tură, ea împreună cu alt migrant de vârstă mijlocie, răspunzând la telefoane, luând comenzi și servind un număr dureros de mare de mese și meseni.
Când m-am apropiat de ea, la bar, i-am spus că Mexicul, țara ei de origine, este un loc superb, că am locuit acolo și că acolo am dat de cea mai bună mâncare din lume. Abia atunci fața i-a luat forma unui zâmbet larg, frumos, cu dinți strălucitori și ochi care scăpărau (…)
Alejandra a crescut într-o familie de cinci fete, în care tatăl era prezent, dar doar cu corpul, iar mama era dură și violentă.
Nu și-a pregătit niciodată fetele pentru menstruația care avea să le vină, astfel că, în sâmbăta în care surorii celei mari i-a venit ciclul, amândouă s-au pus pe plâns și disperare, convinse că sora mai mare înghițise un ciob și că i se rupsese stomacul. Mama nu era acasă în weekenduri, iar tatălui nu i-au spus nimic. Nu le era suficient de apropiat.
La 30 de ani, sătulă de muncă pe brânci la o spălătorie, fără nicio perspectivă pentru un trai mai bun, Alejandrei i-a ajuns la urechi ideea emigrării. Cu visurile către Canada, și-a mai luat un job, s-a pus pe strâns bani și a început un curs zilnic de engleză.
S-a mutat rapid în Spania, însă pentru că au ajuns în 2010, în plină criză în Insula Iberică, nu găsea nimic de lucru, iar tovarășul de drum concetățean nu contenea cu încercarea de a o convinge: Hai acasă, Alejandra. Hai să ne întoarcem în Mexic. Nu-i nimic de făcut aici.
