M-am întrebat de multe ori ce-i aceea libertate. Și mi-am dat tot atâtea răspunsuri, în funcție de momentul din viață la care mă aflam.
Când eram copil, însemna să pot să stau mai mult pe-afară, la joacă. După aceea, când am mai crescut, însemna să stau mai mult prin oraș, cu prietenii sau la vreun chef. Ulterior, când am ajuns să am propriul salariu, am descoperit că, pe măsură ce acesta creștea, sporea și libertatea de care mă bucuram. Când mi-am luat apartament, am descoperit cât de bine e să fii liber în casa ta. Când mi-am luat mașină, am avut dintr-odată o mult mai mare libertate de mișcare, tradusă prin mai multe și mai lungi vacanțe, dar și printr-un număr crescut de concerte. Iar când mi-am mutat domiciliul din estul în vestul Europei am cunoscut o libertate fără precedent, data de poziționarea ideală față de multe dintre locurile care-mi plac și, ca să nu fiu totuși ipocrit, de o sporire a veniturilor.
Și lucrurile au rămas așa până la pandemie, când libertatea mi-a fost subit limitată, la fel ca a celor mai mulți dintre pământeni. Începând din martie 2020, am resimțit fiecare dram de libertate regăsită ca pe o reușită istorică, dar nici până acum, la un an jumătate de la izbucnirea pandemiei în Europa, nu am revenit la ce aveam înainte. Iar unii spun că nici nu vom reveni vreodată.
Suntem, însă, foarte aproape de o oarecare normalitate, adică de libertate, pentru că avem, de câteva luni bune, vaccinul de partea noastră. Și nu mă refer neapărat la aspectul său medical, ci mai ales la cel psihologic. Dacă la început am avut masca, impusă, în baza unor studii care au fost și sunt contestate, ca principal mod de protecție, dar și ca principală restricție personală, acum avem vaccinul drept arma cea mai importantă și mai eficientă împotriva pandemiei, și care mie mi se pare și calea spre regăsirea libertății. Iar poziția asta vine exact în contradicție cu cea a multor concetățeni de-ai noștri, care pretind că tocmai respingerea eventualei obligativități a vaccinului înseamnă libertate.
Dincolo de dezbaterea interminabilă asupra obligativității vaccinării, avem de-a face cu două abordări ale ideii de libertate. Una, care spune că vaccinul, odată administrat, îți redeschide multe din porțile pe care pandemia ți le-a trântit în nas. Și alta, care spune că, refuzând vaccinul, rămâi liber în fața influenței Big Pharma sau a guvernului sau a lui Bill Gates și, în cele din urmă, rămâi mai sănătos, pentru că inocularea cu pricina o consideri a fi nocivă. Mai nocivă, firește, decât boala de ale cărei efecte grave te apără.
De dragul controversei, hai să mă pun în locul unui cetățean care susține această din urmă teză. Așadar, nu mă vaccinez în ruptul capului. Și după aceea ce ? Vreau să merg în vacanță, dar îmi trebuie certificatul acela verde european, deci dau bani pe test. Asta ca să nu mai vorbesc de neplăcerea de a umbla cineva cu bățul pe la tine prin nas. Vreau să merg la cârciumă, dar e deschisă doar pentru cei vaccinați (dacă vor fi multe cazuri, guvernul român va ajunge și-acolo). Așa că ori încalc legea, ori stau acasă.
La fel și la muncă, pentru că din ce în ce mai multe firme vor impune obligativitatea vaccinării. Sigur, îi dai pe angajatori în judecată, dar știi și tu cât durează și cât costă un proces în România. Asta ca să nu mai luăm în calcul situația ipotetică în care, dacă-ți vezi de viața fără restricții pe care o ai acum, te infectezi și ajungi în spital. Nu mori, că ești în putere, dar rămâi cu sechele pentru luni bune.
Toate acestea, și multe altele, vor însemna o reducere a calității vieții, deci implicit a libertății fiecăruia. Oare merită, de dragul dezinformării și al convingerilor împrumutate de la pseudo-specialiștii de pe net, să renunți la propria libertate?
Eu mi-am dat deja răspunsul, vaccinându-mă, pentru că am considerat că riscul vaccinului, pe care l-au făcut miliarde de oameni până acum, este mult mai mic decât riscul unei îmbolnăviri. Ca să nu mai vorbim de libertatea care mi-e așa de dragă.
