Deși mai are un an de mandat, iar evenimentele turbulente din Orientul Mijlociu sunt încă în desfășurare, președintele Biden are deja conturată doctrina de politică externă atât din punct de vedere ideologic, cât și teoretic, scrie Sidonia Bogdan în PressHub.
Viziunile sale privind implicarea Statelor Unite în lume îi vor contura profilul cu care va intra în istoria președinților americani.
Cât a preluat Joe Biden din ideile de politică externă ale fostului președinte Obama, în administrația căruia a și deținut funcția de vicepreședinte și cât a reușit să corecteze deciziile izolaționiste ale președintelui Donald Trump?
Seamănă viziunea lui Biden de politică externă cu a conservatorilor intervenționiști republicani, va intra el în istorie drept un președinte hawkish în lupta împotriva autoritarismului rusesc, așa cum a fost catalogat Roland Reagan, sau mai degrabă aceasta a urmat linia clasică a liberalismului internaționalist, care pune accent pe rolul instituțiilor internaționale în prezervarea ordinii liberale, dar exercită rețineri în folosirea forței militare americane în plan extern?
Înainte de a analiza detaliat profilul de politică externă al actualului președinte american, ar fi utilă o trecere în revistă a principalelor curente/școli de gândire ce formează marea strategie americană.
Fără o înțelegere aprofundată a cadrului teoretic, și cum a evoluat el în istorie, nicio doctrină a unui președinte american nu poate fi înțeleasă într-un mod coerent.
Marea strategie este definită ca fiind viziunea generală a obiectivelor de securitate națională ale acelui stat și selectarea celor mai potrivite mijloace pentru atingerea acestor obiective.
Marile strategii concurente, așa cum ele apar în istoria Statelor Unite, oferă viziuni diferite asupra caracterului politicii internaționale și a rolului pe care Statele Unite ar trebui să îl joace pentru a-și atinge interesele vitale de securitate națională.
În esență, președinții ale elemente din aceste școli de gândire și le aplică pe acelea în care se regăsesc cel mai mult.
Cercetătoarele Monica Duffy și Sidita Kushi au făcut o scurtă sinteză[1] a acestor strategii rivale de politică externă americană, pe care le voi reda mai jos:
În esență, neo-izolaționismul american susține că SUA trebuie să se distanțeze de politica internațională pentru a-și proteja securitatea. Deoarece nu există amenințări la adresa statului, America fiind un stat izolat, înconjurat de oceane, USA nu au nevoie să intervină în străinătate.
Izolaționiștii americani consideră că SUA nu sunt responsabile pentru menținerea ordinii mondiale și că SUA nu ar trebui să caute să își răspândească valorile în străinătate.
Politicile izolaționiste constau în retragerea Statelor Unite din NATO, încetarea prezenței militare americane în străinătate și defocalizarea asupra proliferării nucleare.
În perioada cuprinsă între anii 1790 și 1870, președinții americani au definit securitatea națională ca depinzând de două elemente-cheie: protejarea integrității frontierelor naționale și menținerea unității statelor pentru a consolida federația în ansamblul ei.
Deoarece acești președinți considerau imperialismul statelor europene drept o amenințare la adresa securității naționale, declarațiile lor pot fi înțelese în cheia izolaționismul ca principiu de politică externă americană, cum au fost cele ale lui George Washington sau Thomas Jefferson.
„Ar trebui să considerăm orice încercare din partea lor de a-și extinde sistemul în orice parte a acestei emisfere ca fiind periculoasă pentru pacea noastră” este doctrina de securitate numită după James Monroe, cel de-al cincilea președinte american.
În esență, aceasta spune că orice încercare a puterilor europene de a cuceri teritorii din Emisfera vestică reprezintă o amenințare la adresa securității americane. Pe scurt, politica externă americană a fost influențată masiv de ideile izolaționiste în toată perioada secolului XIX.
Idei izolaționiste mai regăsim în perioada interbelică, când Statele Unite evitau să intre într-o confruntare militară directă cu Germania nazistă. Aripa dreaptă a Partidului Republican din anii 1920 și 1930 s-a opus imigrației și alianțelor permanente și a susținut politica protecționistă a tarifelor vamale.
Conservatorii izolaționiști nu vedeau nicio legătură între libertățile popoarelor din străinătate și libertatea poporului american.
Odată intrate în Al Doilea Război Mondial, președinții Statelor Unite au abandonat ideile acestei paradigme. În timpul Războiului Rece, prin revoluționara doctrină implementată de Harry Truman, agenda de politică externă a Statelor Unite a fost influențată masiv de ideile intervenționismului sau instituționalismului liberal.
Tot într-o cheie isolaționistă pentru agenda globală au fost evaluate și doctrinele Obama și Trump, dar au fost extrem de diferite între ele.
Doctrina Obama a fost catalogată drept una care a încurajat retragerea Statele Unite din lume din perspectivă militară, dar a marșat mult pe rolul instituțiilor internaționale pentru menținerea ordinii liberale. Stânga americană critică de principiu militarizarea politicii externe americane și susține diplomația de tip dovish în atingerea obiectivelor de securitate.
În schimb, doctrina Trump a fost evaluată ca fiind o formă de izolaționism conservator naționalist dur, combinat cu idei populiste, impredictibile, așa cum este și personalitatea vulcanică a lui Donald Trump.
Strategia de reținere/echilibrare off-shore consideră că SUA trebuie să evite să se implice în afacerile globale de securitate, cu excepția cazului în care un alt stat încearcă să stabilească hegemonia în trei regiuni strategice: Europa de Vest, Asia de Nord-Est și Golful Persic.
Susținătorii balansării offshore pledează pentru renunțarea de către Statele Unite la actualul rol global extins pentru menținerea ordinii internaționale conduse de SUA. Armata ar trebui să fie folosită rar, doar cu obiective clare. Susținătorii acestei strategii militează pentru politică de descurajare a armelor nucleare și pe menținerea unui sistem comercial relativ deschis.
Principalele obiective sunt retragerea forțelor americane din NATO și din Europa, de asemenea, retragerea din Orientul Mijlociu la cel mai mic nivel posibil și menținerea unei prezențe americane în Asia pentru a se echilibra cu aliații regionali împotriva Chinei[2].
Acest tip de idei realiste conservatoare apar la unii politicieni republicani din prezent, care militează pentru retragerea ajutorului militar acordat Ucrainei și pentru reorientarea Statelor Unite către Asia-Pacific, pentru a descuraja puterea în ascensiune a Chinei.
Strategia angajamentului selectiv în lume consideră că SUA ar trebui să intervină doar în regiunile care îi afectează direct securitatea, de obicei de către puteri cu un potențial industrial, economic și militar semnificativ. Această strategie este un compromis între moderația strategică și hegemonia liberală.
Prioritățile de politică externă ale SUA ar trasate spre relația cu Europa, Asia de Est și Golful Persic. Obiectivele acestei strategii ar fi: prevenirea războiului între marile puteri, prevenirea ascensiunii unor hegemonii regionale rivale, prevenirea proliferării nucleare, menținerea accesului la aprovizionarea cu petrol, promovarea valorilor liberale ale comerțului liber, democrației, drepturilor omului, numai atunci când acestea nu afectează interesele vitale de securitate ale Statelor Unite.
Politicile recomandate: menținerea alianțelor formale și informale existente și menținerea poziției dominante ale SUA în regiunile cheie, dar retragerea forțelor SUA din alte regiuni[3].
În anii 1960, pe linia balanței de putere, președinții americani au inițiat ajustări ale conceptul de securitate națională.
În urma fiascoului din Golful Porcilor și a crizei rachetelor cubaneze, Statele Unite au acceptat o situație care, conform standardelor convenționale, ar fi trebuit să fie considerată incompatibilă cu securitatea națională. După încheierea războiului din Vietnam, Lyndon Johnson și președinții care au urmat au recunoscut că independența Vietnamului de Sud, a Laosului și a Cambodgiei nu s-a dovedit a fi atât de crucială pentru securitatea americană pe cât se credea anterior.
Doctrina Nixon din 1969 a arătat că, deși SUA ar apăra alte state de un atac nuclear, nu ar considera întotdeauna că un atac nenuclear ar fi atât de periculos pentru securitatea SUA încât să fie necesară trimiterea de forțe americane.
Richard Nixon și consilierul său pe probleme de securitate națională, Henry Kissinger, au conceput o ordine globală în care Statele Unite nu vor purta singure responsabilitate de a apăra libertatea, ci vor distribui această datorie între aliații lor cei mai influenți.
Strategia securității colective susține că SUA ar trebui să promoveze guvernele democratice și instituțiile internaționale pentru a preveni conflictele și a atenua dilema securității, conform instituționalismului (neo)liberal. Securitatea colectivă ar trebui aplicată în crizele umanitare.
Susținătorii acestei strategii consideră că utilizarea forței este permisă prin intervenții umanitare, cum a fost de pildă, intervenția NATO fără mandatul Consiliului de Securitate ONU în războiul din Iugoslavia.
Prioritățile sale: construirea și menținerea instituțiilor internaționale, prevenirea proliferării nucleare, stoparea conflictelor regionale și stoparea atrocităților umanitare transfrontaliere[4].
De la cel de-al Doilea Război Mondial până în anii 1960, președinții americani au abandonat strategia de a defini conceptul de securitate în cheie izolaționistă și au extins securitatea națională ca fiind dependentă de independența și libertatea continuă a unui număr de state, dintre care multe erau situate în afara emisferei vestice.
Președintele Harry Truman a adoptat o doctrină de securitate prin care Statele Unite vor acorda ajutor politic, militar și economic tuturor națiunilor democratice care se confruntă cu riscul de persecuție din partea unor forțe autoritare externe.
În discursul său anual adresat Congresului în 1951, Truman este cel care a introdus elemente ale conceptului de securitate colectivă, în contextul în care Statele Unite au decis la acea vreme să creeze alianța militară transatlantică NATO.
„Credem că națiunile libere și independente se pot uni într-o ordine mondială bazată pe lege. Propria noastră securitate națională este profund implicată în cea a altor națiuni libere”[5].
Mai mult, în mandatul lui Truman, conceptul de securitate națională este legat și de principiile pieței libere: „Din punct de vedere strategic, economic și moral, apărarea Europei face parte din apărarea noastră”.
Strategia hegemoniei liberală/angajarea profundă a SUA în lume susține că America trebuie să-și mențină statutul de hegemon mondial pentru a menține ordinea liberală internațională și a asigura pacea. Susținătorii acestei strategii acordă Statelor Unite rolul de polițist, gardian al lumii.
Ei cred că uneori SUA trebuie să se bazeze pe forță pentru a răspândi valorile și instituțiile liberale. Susținătorii acestei strategii militează pentru menținerea unei puteri militare americane de neegalat și păstrarea distribuției unipolare a puterii, crearea și menținerea unui nivel extins de angajamente de tipul alianțelor permanente la nivel mondial.
Cele mai mari amenințări de securitate pentru Statele Unite provin din zona statelor eșuate, a statele iliberale sau regimurile autoritare.
Priorități: urmărirea neproliferării nucleare, consolidarea armatei SUA la nivelul Războiului Rece, sprijinirea democratizării și a comerțului liber, angajarea în războaie în scopul schimbării de regimuri politice[6].
Cei mai mari susținători ai acestei strategii îi reprezintă republicanii neo-conservatori. Simbolul lor este conservatorul militarist Ronald Reagan care a promovat o doctrină de securitate împotriva URSS mai dură decât cea clasică, cunoscută în istorie drept strategia de „containment” introdusă de Harry Truman.
Administrația Reagan a sprijinit mișcări paramilitare proxy pentru a limita influența sovietică. Printre cele mai cunoscute exemple de aplicare a Doctrinei Reagan, în Nicaragua, Statele Unite au sponsorizat mișcarea Contra pentru a forța guvernul de stânga să părăsească puterea.
În Afganistan, Statele Unite au oferit sprijin material rebelilor afgani ajutându-i să pună capăt ocupației sovietice din țara lor. George W. Bush a intrat în istorie drept un conservator naționalist intervenționist, care odată cu invazia Statelor Unite în Irak, a militat pentru schimbarea regimului politic în statele din Orientul Mijlociu prin forță militară.
Care sunt diferențele de viziuni dintre cele două partide mari americane
Deși în perioada Războiului Rece, multe dintre deciziile de politică externă au fost luate prin consens bipartizan, există, totuși, diferențe de idei între cele două partide de-a lungul istoriei.
Partidul conservator de dreapta a fost mai degrabă influențat de ideile neorealiste ale balanței de putere ( doctrina Nixon-Kissinger), dar și de ideile izolaționiste (doctrina Trump) sau intervenționiste (doctrina Reagan).
Pentru cineva care cunoaște ideile de politică externă care au caracterizat acest partid de-a lungul istoriei nu este o mirare că același partid republican i-au dat ca președinte și pe intervenționistul Ronald Reagan, dar și pe izolaționistul naționalist Donald Trump.
Istoricul Colin Dueck, specializat în evoluția ideilor de politică externă în Partidul Republican, a explicat că partidul a strâns conservatori cu viziuni diferite sau chiar opuse între ele[7]. Printre ei, au existat realiștii conservatori care preferă utilizarea prudentă a forței și a diplomației pentru a atinge interesele naționale, asumând ideile clasice neo-realiste.
Militariștii republicani au susținut utilizarea puterii militare și, uneori, necesitatea unei intervenții armate în străinătate. Naționaliștii conservatori caută să păstreze suveranitatea națiunii, evitând în același timp concesiile diplomatice față de potențialii adversari de peste hotare. Iar conservatorii anti-intervenționiști caută să evite angajamentele militare în străinătate (politica America first a lui Donald Trump).
Candidații republicani la președinție din 1940 și până în anul 2016, când a venit la putere izolaționistul Trump, au îmbrățișat cu toții politicile internaționalismului.
Potrivit cercetătorului Henry R. Nau specializat în tematica internaționalismului conservator, aceasta susține că vorbim despre o școală de politică externă care susține extinderea libertății prin utilizarea forței militare.
Spre deosebire de realiști, internaționaliștii conservatori acordă prioritate libertății în detrimentul stabilității și al echilibrului de putere.
Spre deosebire de internaționaliștii liberali, ei se opun instituțiilor și tratatelor internaționale care limitează suveranitatea populară și autoguvernarea. Nau susține că Thomas Jefferson, James Polk, Harry Truman și Ronald Reagan au fost cu toți internaționaliști conservatori[8].
În ceea ce privește Partidul Democrat, acesta a fost marcat de personalitatea lui Woodrow Wilson, cel care a avut un rol covârșitor în definirea strategiei de politică externă privind promovarea democrației în lume și menținerea ordinii liberale cu ajutorul instituțiilor internaționale. El este cel care a întrerupt paradigma izolaționistă americană.
Din această rațiune, președinții democrați au fost susținători ai internaționalismului liberal cu ajutorul organizațiilor internaționale, ai strategiei de extindere NATO (doctrina Clinton), ai promovării drepturilor omului ca instrument de politică externă (doctrina Carter) sau a retragerii militare a Statelor Unite din lume (vezi mișcarea democrată de stânga împotriva războiului din Vietnam).
Prin comparație cu neoconservatorii republicani, președinții liberali democrați au fost percepuți mai pacifiști, care preferă mai degrabă diplomația soft power în detrimentul celei militare. Observațiile arată mai degrabă niște tendințe, nu niște radiografii ale deciziilor de politică externă americană la milimetru.
Două doctrine prezidențiale americane – George W. Bush și Barack Obama – pot fi comparate pentru evaluarea celor două paradigme, care pun în contrast strategiile de implicare vs retragere a SUA din lume.
Doctrina Bush a stat la baza deciziei de a începe războiul împotriva Irakului în martie 2003 și de a face acest lucru fără sprijinul oficial al comunității internaționale.
Această decizie a reprezentat o abatere de la strategiile pe care Statele Unite le-au urmat de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, când o mare parte din politica sa externă era legată de alianțe formale și de convingerea că securitatea este cel mai bine obținută dacă țările lucrează împreună împotriva unui inamic comun.
Președintele Bush este recunoscut pe scară largă în istoria SUA ca un susținător al intervenționismului militar american. El a făcut parte din grupul „șoimilor conservatori„, care pledează pentru realismul utilizării forței în afacerile globale și pentru creșterea puterii militare naționale.
În schimb, „porumbeii” politicii externe, cum ar fi Barack Obama, susțin că utilizarea forței este în general incorectă sau irelevantă în mediul global contemporan. Doctrina Obama față de Orientul Mijlociu a fost examinată dintr-o perspectivă izolaționistă.
De exemplu, Robert Lieber evaluează viziunea lui Obama doar dintr-o perspectivă izolaționistă: „Abordarea președintelui Obama în materie de politică externă a reflectat o preferință clară pentru reducerea puterii și a prezenței SUA în străinătate, un scepticism profund cu privire la utilizarea forței, un accent pe lucrul prin intermediul instituțiilor internaționale, o „mână întinsă” către adversari în speranța că această politică ar putea stimula schimbări semnificative în comportamentul lor, o accentuare redusă a relațiilor cu aliații și o dorință de a se concentra pe prioritățile interne”[9].
Obama a refuzat, de exemplu, să trimită arme letale Ucrainei după ce Rusia a anexat Crimeea și a ocupat Donbas-ul în 2014, argumentând, în stilul echilibrului de putere, că Rusia avea interese mai mari în Ucraina decât Occidentul.
Ce spune mai exact doctrina Biden
Profesorul de relații internaționale Henry R. Nau a publicat recent o analiză a doctrinei Biden în National Review. În esență, Nau susține că Biden a urmărit obiective mult mai „ambițioase decât cele ale lui Obama sau Trump, fără a avea însă asigurate și mijloacele pentru a le atinge”.
Profesorul american îl acuză pe Biden că reacționează impulsiv față de evenimentele de pe scena internațională și că își asumă angajamente mari fără a mobiliza mijloacele necesare pentru a le duce la bun sfârșit. Nau susține în mod voalat că Biden nu ar avea abilități de bun strateg.
Nau trece și el în revistă cele patru abordări generale ale strategiei americane – moderație strategică (echilibru de putere moderat plus reticență la utilizarea armelor), diplomație globalistă (valori democratice plus reticență la utilizarea armelor), politica marilor puteri (echilibru de putere plus dorința de a utiliza arme) și apărarea/promovarea democrației (valori democratice plus dorința de a utiliza arme).
Este știut faptul că președinții americani aleg elemente din tot acest spectru teoretic și pun accent pe temele în care se regăsesc. Biden ce anume a ales când și-a gândit strategia de politică externă?
În linii mari, doctrina Biden se încadrează în tematica liberalismului internaționalist, care pune accent pe rolul și întărirea instituțiilor internaționale (vezi strategia americană de întărire a NATO în contextul invadării ilegale a Ucrainei de către Federația Rusă), dar manifestă rețineri în utilizarea forței americane militare în rezolvarea conflictelor externe.
Imediat după invazia la scară largă a Ucrainei de către Federația Rusă, Joe Biden a părăsit viziunea isolaționistă a lui Obama și a decis să furnizeze Ucrainei asistență militară și economică masivă.
Doi ani mari târziu, principala critică venită din zona conservatorilor intervenționiști din Partidul Republican (urmașii fără putere politică ai doctrinei Reagan) constă în faptul că Biden evită în a contura o strategie a victoriei a Ucrainei, la fel cum a ezitat să trimită cele mai performante arme militare către Ucraina tocmai ca ucrainenii să obțină victoria.
[1] Monica Duffy Toft, Sidita Kushi, Dying by the Sword, The Militarization of US Foreign Policy, Oxford University Press, 2023, page 10-11.
[2] Ibidem.
[3] Ibidem.
[4] Ibidem.
[5] Harry Truman, Annual Message to the Congress on the State of the Union, https://www.presidency.ucsb.edu/documents/annual-message-the-congress-the-state-the-union-19
[6] Monica Duffy Toft, Sidita Kushi, Dying by the Sword, The Militarization of US Foreign Policy, Oxford University Press, 2023, page 10-11.
[7] Colin Dueck, Hard Line, The Republican Party and US Foreign Policy Since World War II, Princeton University Press, 2010, pagina 31.
[8] Henry R. Nau, Conservative Internationalism, Armed Diplomacy Under Jefferson, Polk, Truman and Reagan, Princeton University Press, 2013, pagina 3.
[9] [9] Robert J. Lieber, Retreat and Its Consequences, American Foreing Policy and the Problem of World Order, Cambridge Unitersity Press, 2016, pagina 9.
Articolul integral, în PressHub
Foto: captură video Facebook Joe Biden
