Una dintre știrile cele mai importante ale primăverii, care, din păcate, a trecut la fel de repede ca anotimpul care tocmai s-a încheiat, a fost numirea unei doamne care ne-a fost, la un moment de maximă însemnătate pentru noi ca națiune, prim-ministru, într-o funcție în cadrul uneia dintre cele mai importante și de încredere instituții din statul român.
Povestea este simplă și, din păcate, cotidiană prin numărul de cazuri în care așa ceva a avut loc. Persoana cu pricina, după ce a ajuns printr-un concurs de împrejurări într-o poziție cu mult peste nivelul ei de pregătire și peste valoarea sa politică, și-a făcut cum a putut treaba și, firesc, cu mare întârziere, a plecat din respectivul loc sus-pus înapoi în anonimitatea din care fusese scoasă. Aproape și uitasem de jena pe care-am avut-o ori de câte ori discutam cu colegii străini despre prima femeie prim-ministru al României când instituția aia care imprimă bani românești i-a oferit un post de consilier.
Firește, la început postul era destul de important, dar, în urma scandalului iscat aproape instantaneu, s-a transformat în ceva mai puțin bătător la ochi, genul de sinecură pe care-o primesc foștii de la actuali pentru serviciile mai mult sau mai puțin cunoscute aduse de primii ultimilor. Iar zgomotul mediatic s-a estompat, încetul cu încetul, sub asaltul altor întâmplări grăbite să-și ia locul de obicei cuvenit pe prima pagină a ziarelor sau pe burtierele de un galben aprins și enervant ale televiziunilor.
Dar mie unul mi-a rămas în continuare gustul amar al încă uneia dintre situațiile în care cineva ajunge pe un post bun, extrem de generos plătit, obligatoriu la stat, fără a avea nici cea mai mică urmă de calificare în domeniu. Doar pentru că, în cazul de față, a făcut parte la un moment dat din partidul care trebuia și a luat, sau n-a luat, măsurile necesare pentru schimbarea din funcție a celui mai longeviv angajat important al statului nostru.
Să ne înțelegem, n-am nicio problemă cu recompensarea serviciilor între oameni, mi se pare chiar normală, dar mă întreb de ce trebuia făcută din bani publici. Nu s-o fi găsit pe vreo undeva o firmuliță a cuiva de la partid care să aibă nevoie de talentele doamnei cu pricina? Sau n-au fost suficiente drepturile de autor pentru cartea pe care a scos-o după jenantul ei mandat în fruntea guvernului?
Și-am găsit și un răspuns care mă întristează, mai ales dacă mă gândesc la anii, din fericire foarte puțini, petrecuți în sistemul public românesc, fără nici cea mai mică perspectivă de avansare. Statul român dă foarte rar oportunități celor care-l servesc doar pentru că aceștia sunt valoroși. De obicei statul nostru, prin vremelnicii săi conducători mai mari sau mai mici, plătește datorii politice, angajând personal de cele mai multe ori nepotrivit pentru posturi importante, așa cum, de altfel, am și văzut în câteva reportaje incendiare apărute în mediul online în ultimul an.
Și după aceea ne mirăm că instituțiile publice nu-și fac treaba. Păi cu cine, dragi prieteni, cu ruda lui cutare om politic sau cu prietenul copilului altui politician, ca să dau niște exemple absolut la întâmplare? Și asta în vreme ce oamenii bine pregătiți din sistem rămân la nivel de execuție, și asta doar dacă-și văd lungul nasului. Ceea ce reprezintă o mare frustrare pentru toți cei care-ar vrea să intre în sistemul public pentru a contribui la o Românie mai bună, dar nu au loc de sinecuriștii cu carnet de partid.
E ca și cum am simți că suntem nedemni de statul nostru, care, pe de-o parte, ne cere să ne demonstrăm patriotismul ori de câte ori are ocazia, dar ne împiedică la fel de des să-l ajutăm să crească.
În aceste condiții, nu-i de mirare că, în ciuda pandemiei, oamenii valoroși evită serviciul public, preferând sectorul privat sau plecând, pur și simplu, din țară.
